duminică, 23 octombrie 2016
miercuri, 2 septembrie 2015
vineri, 10 iulie 2015
duminică, 29 martie 2015
17
Unul din fecioraşii mei aseară a venit lângă mine, ma îmbrăţişat şi mi-a zis: "Te iubesc mami!"
Am rămas în strânsoarea îmbrăţişării lui şi după câteva secunde îi şoptesc uşor la ureche: "lasă-te cu toată greutatea pe mine!" .... şi sa lăsat, la început parcă mai greu, după care, în câteva secunde sa lăsat moale şi greu emoticon smile şi apoi mi-a zis cu o voce calmă "Am încredere în tine că poţi să mă ţii !" Am rămas o vreme în această îmbrăţisare şi am putut să o simt pentru câteva clipe ca fiind una dintre cele mai profunde conectări cu copilul meu! Am simţit în aceste câteva minute ce înseamnă cu adevărat să fii părinte!
Am rămas în strânsoarea îmbrăţişării lui şi după câteva secunde îi şoptesc uşor la ureche: "lasă-te cu toată greutatea pe mine!" .... şi sa lăsat, la început parcă mai greu, după care, în câteva secunde sa lăsat moale şi greu emoticon smile şi apoi mi-a zis cu o voce calmă "Am încredere în tine că poţi să mă ţii !" Am rămas o vreme în această îmbrăţisare şi am putut să o simt pentru câteva clipe ca fiind una dintre cele mai profunde conectări cu copilul meu! Am simţit în aceste câteva minute ce înseamnă cu adevărat să fii părinte!
16
M-am gândit de mult să încep postările mele cu un titlu mai simplu, un sir de numere, de ordine, pentru că, de multe ori intenţia mea este să scriu o experienţă fără a simţii nevoia să-i dau şi un titlu :)
Aşa că, voi alege la întâmplare o cifră şi voi continua numărătoare începând de azi.
Mi-a amintit de o experienţă foarte profunde pe care am trăit-o în urmă cu ceva timp şi pe care nu am aşezat-o pe blog aşa că revin cu ea aici.
Aseară am tras o bătaie strajnică cu pernele. Văzusem într-un articol scris de Otiliadespre bătaia cu pernele. Noi ne-am mai jucat şi alte dăţi, însă de data aceasta am avut ceva în plus faţă de alte seri de acest gen.
Am avut intenţia de a lăsa copii să conducă jocul! Şi binenţeles că am avut curiozitatea să observ ce se întâmplă.
Odată că atunci când ai o intenţie clară lucrurile curg foarte diferit (asta apropo de obiceiul pe care ni l-am format în casă de a pleca la drum cu intenţie clar definită), însă, ceea ce vreau să vă povestesc astăzi a fost de fapt abordarea pe care au avut-o băieţii.
În prima fază erau derutaţi, nu au avut curajul să lovească cu pernele în mine, cel mare încerca în toate felurile să-i tranzmită mezinului că, stai frate, asta-i mami! cum să dăm în ea?
Îl simţeam dornic de o joacă sănătoasă şi vorba aia, autentică (că tot este acest cuvânt foarte folosit în ultima vreme) însă, cumva, nu putea să treacă peste un prag, să se abandoneze jocului.
Celui mic ia fost mai uşor, pentru că în momentul în care cel mare a simţit abandonarea mea totală a prins încredere şi s-a "dezlănţuit" molipsindu-l pe mezin.
A fost fantastic. A fost o lecţie extraordinară pentru mine. Am învăţat că joaca reală cu copilul tău înseamnă CONECTARE, înseamnă încredere şi abandonare.
Altfel, este pe jumătate, este trunchiată. Îmi dau seama că în urmă cu 2-3 ani aşa ceva nu aş fi putut experimenta. Conectarea cu copilul este precedată de CONECTAREA CU MINE şi cu copilul din mine, acum ştiu asta şi mă bucur că am şi experimentat-o. Simt că niciodată nu este prea târziu.
Ce am lăsat în urma noastră în camera lor? eh, acuma.... vorba juniorului: Acuma mami, tu să ne faci patul că eu am de dormit în el! emoticon heart Am doi fecioraşi cu adevărat speciali!
PS: m-am gândit mult la ce fotografie să postez, am ales una cu "meditaţii în parc" emoticon heart - compoziţie aleasă de junior la rugăminţile mele de a "sta la poze - să am şi eu măi poze cu voi că uite cum creşteţi şi rămân fără amintiri - să am şi eu ce să arăt nepoţilor!!!!"
Aşa că, voi alege la întâmplare o cifră şi voi continua numărătoare începând de azi.
Mi-a amintit de o experienţă foarte profunde pe care am trăit-o în urmă cu ceva timp şi pe care nu am aşezat-o pe blog aşa că revin cu ea aici.
Aseară am tras o bătaie strajnică cu pernele. Văzusem într-un articol scris de Otiliadespre bătaia cu pernele. Noi ne-am mai jucat şi alte dăţi, însă de data aceasta am avut ceva în plus faţă de alte seri de acest gen.
Am avut intenţia de a lăsa copii să conducă jocul! Şi binenţeles că am avut curiozitatea să observ ce se întâmplă.
Odată că atunci când ai o intenţie clară lucrurile curg foarte diferit (asta apropo de obiceiul pe care ni l-am format în casă de a pleca la drum cu intenţie clar definită), însă, ceea ce vreau să vă povestesc astăzi a fost de fapt abordarea pe care au avut-o băieţii.
În prima fază erau derutaţi, nu au avut curajul să lovească cu pernele în mine, cel mare încerca în toate felurile să-i tranzmită mezinului că, stai frate, asta-i mami! cum să dăm în ea?
Îl simţeam dornic de o joacă sănătoasă şi vorba aia, autentică (că tot este acest cuvânt foarte folosit în ultima vreme) însă, cumva, nu putea să treacă peste un prag, să se abandoneze jocului.
Celui mic ia fost mai uşor, pentru că în momentul în care cel mare a simţit abandonarea mea totală a prins încredere şi s-a "dezlănţuit" molipsindu-l pe mezin.
A fost fantastic. A fost o lecţie extraordinară pentru mine. Am învăţat că joaca reală cu copilul tău înseamnă CONECTARE, înseamnă încredere şi abandonare.
Altfel, este pe jumătate, este trunchiată. Îmi dau seama că în urmă cu 2-3 ani aşa ceva nu aş fi putut experimenta. Conectarea cu copilul este precedată de CONECTAREA CU MINE şi cu copilul din mine, acum ştiu asta şi mă bucur că am şi experimentat-o. Simt că niciodată nu este prea târziu.
Ce am lăsat în urma noastră în camera lor? eh, acuma.... vorba juniorului: Acuma mami, tu să ne faci patul că eu am de dormit în el! emoticon heart Am doi fecioraşi cu adevărat speciali!
PS: m-am gândit mult la ce fotografie să postez, am ales una cu "meditaţii în parc" emoticon heart - compoziţie aleasă de junior la rugăminţile mele de a "sta la poze - să am şi eu măi poze cu voi că uite cum creşteţi şi rămân fără amintiri - să am şi eu ce să arăt nepoţilor!!!!"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)