Pagini

marți, 18 noiembrie 2014

Conectarea printr-o bătaie strajnică

Aseară am tras o bătaie strajnică cu pernele. 
Văzusem într-un articol scris de Otilia despre bătaia cu pernele.
 Noi ne-am mai jucat şi alte dăţi, însă de data aceasta am avut ceva în plus faţă de alte seri de acest gen.
Am avut intenţia de a lăsa copii să conducă jocul! Şi binenţeles că am avut curiozitatea să observ ce se întâmplă.

Odată că atunci când ai o intenţie clară lucrurile curg foarte diferit (asta apropo de obiceiul pe care ni l-am format în casă de a pleca la drum cu intenţie clar definită), însă, ceea ce vreau să vă povestesc astăzi a fost de fapt abordarea pe care au avut-o băieţii.

În prima fază erau derutaţi, nu au avut curajul să lovească cu pernele în mine, cel mare încerca în toate felurile să-i tranzmită mezinului că, stai frate, asta-i mami! cum să dăm în ea?

Îl simţeam dornic de o joacă sănătoasă şi vorba aia, autentică (că tot este acest cuvânt foarte folosit în ultima vreme) însă, cumva, nu putea să treacă peste un prag, să se abandoneze jocului.
Celui mic ia fost mai uşor, pentru că în momentul în care cel mare a simţit abandonarea mea totală a prins încredere şi s-a "dezlănţuit" molipsindu-l pe mezin.

A fost fantastic. A fost o lecţie extraordinară pentru mine. Am învăţat că joaca reală cu copilul tău înseamnă CONECTARE, înseamnă încredere şi abandonare.
Altfel, este pe jumătate, este trunchiată. Îmi dau seama că în urmă cu 2-3 ani aşa ceva nu aş fi putut experimenta. Conectarea cu copilul este precedată de CONECTAREA CU MINE şi cu copilul din mine, acum ştiu asta şi mă bucur că am şi experimentat-o. Simt că niciodată nu este prea târziu.
Ce am lăsat în urma noastră în camera lor? eh, acuma.... vorba juniorului: Acuma mami, tu să ne faci patul că eu am de dormit în el!  Am doi fecioraşi cu adevărat speciali!

PS: m-am gândit mult la ce fotografie să postez, am ales una cu "meditaţii în parc"  - compoziţie aleasă de junior la rugăminţile mele de a "sta la poze - să am şi eu măi poze cu voi că uite cum creşteţi şi rămân fără amintiri - să am şi eu ce să arăt nepoţilor!!!!"

luni, 17 noiembrie 2014

Poveşti pe stradă dinspre dentist.Încrederea în sine.

Aseară în drum spre casă - venind de la dentist cu fecioraşul meu cel mare am avut o discuţie foarte interesantă, care ma umplut de încredere.

Ne-am format amândoi un mic ritual în care am înlocuit banalul "ce ai făcut azi la şcoală" cu - "Ce poţi să-mi spui despre felul în care a decurs ziua ta de astăzi, ce ai simţit azi?" De când punem în acest fel problema am avut nenumărate surprize, el sa deschis foarte mult, a învăţat să-şi numească sentimentele. trăirile, emoţiile, şi, odată cu numirea lor, să le depăşească. El este un temperament uşor "dinspre" mai ales când vine vorba despre şcoală aşa că, mi-a trebuit multă înţelegere să ajung să-l înţeleg şi mai ales.... să îl ascult fără să încerc să-i schimb starea de "a fugi de ceva" spre "a merge înspre ceva" ....cum marea majoritate a părinţilor ne dorim - copii noştri să zburde spre şcoală, să ne spună că totul este bine, că îi place la şcoală că este minunat.....

Aseară, în timp ce îl ascultam m-am umplut de o fericire greu de explicat, am realizat că odată cu el şi eu mi-am crescut încrederea si stima de sine. În urmă cu 2 ani nu aş fi putut sta atât de liniştită să-i ascult micile experienţe de peste zi fără să nu-i dau şi soluţii imediate şi de cele mai multe ori inconştient încărcate cu frustrările mele.....

Atunci când vine vorba despre copilaşii mei, una din cele mai grele responsabilităţi pe care le-am simţit ever! ever! a fost aceea de a le dezvolta încrederea în ei.... ieri, pentru prima dată după multe zile în care urcam şi coboram tatonând această "încredere" atât de des vehiculată peste tot - atât de uzată şi greu de înţeles - mi-am dat seama că eu nu pot să fac asta.
Pur si simplu nu pot să le cresc încrederea în ei.
TOT ceea ce pot eu face este să-mi cresc încrederea MEA în MINE şi odată cu asta, inevitabil, miracolul se produce.....